La Nürnberg, în vechiul castel, Stateam rezemat de-o fereastra, Privind cum se-mbraca sub el Orasul în negura-albastra. Si purpur plutea în fâsii Prin negura vânata-a serii, Pe uliti stravechi si pustii Robite de vraja tacerii. Si cum ramasesem visând, Un clopot începe sa sune Asa de duios si de blând De parca o ruga ar spune... El suna, si alte-i raspund Cântând ca argintul de clare, Si-odata s-aude, din fund, Si clopotul domului mare! Si valuri de-adânci armonii Plutesc în fantastice zboruri, Parând ca sunt sute si mii De îngeri ce murmura-n coruri... Dar eu, ca furat de un val, Pierdut în concertul haotic, Ma vad într-o sala de bal, O sala-n maretul stil gotic. Si alba ca albul din crin, Ca umbra din umbra usoara, De mine s-apropie lin O falnica, blonda fecioara. Eu stau si de-abia mai respir, Cuprins de-o sfiala stângace, Dar ochii ei mari de safir Îmi spun ca doreste sa joace. Si-ajunge doar bratul sa-ntind, Ea bratu-i pe umar mi-asaza, Si stam sa pornim dantuind... Când muzica brusc înceteaza; Cu pasul greoi, un strajer Îmi tulbura singuratatea, Iar glasul lui aspru: "Mein Herr Îmi striga? se-nchide cetatea!"