Răsare vechiul soare iarăşi Şi trebuie să-mi părăsesc Din nou acuma adăpostul, Să-mi cat pe ziua de-astăzi rostul - Vai, cine ştie de-l găsesc! Pe uliţi, umbre zgribulite Ici-colo, tot mai des răsar- Chemaţi de strigătul vieţii, Grăbiţi prin ceaţa dimineţii, Trec oamenii la muncă iar. Cu pasul hotărât aleargă Ici un copil, ici un bărbat - Sunt veseli; unii râd sau cântă, Căci fiecare are-o ţintă Şi-un vis, de care e purtat. Se duc, şi trist le cat în urmă În colţ de stradă cum dispar - Orice noroc, orice plăcere Mi-ascund o tainică durere Şi-aduc în ochii-mi lacrimi, iar! Mă simt aşa, pe zi ce merge, Tot mai pierdut, tot mai străin, Ş-ades m-ademeneşte gândul Să-mi fac pe lumea asta rândul, Că sunt sătul de dor şi chin... Dar totuşi nu mă-ndur de moarte, Când glasul ei misterios Mă cheamă blând şi mă-nfioară Şi-n toate câte mă-mpresoară Resimt un farmec dureros. Că nu ştiu, ah! cât eşti de dulce, Viaţă, cei ce-o zi n-au fost Daţi frigurilor foamei pradă Şi nici n-au tremurat pe stradă O noapte fără adăpost! Nici cei ce n-au purtat blestemul Iubirii fără de noroc, Cei ce uitaţi de lumea întreagă, Orfani de-orice fiinţă dragă, N-au rătăcit din loc în loc...