I De ce sunt trist, mă-ntrebi? O, iartă, iartă! Nu pot să-ţi spun... La ce ţi-aş spune ţie? De ce să-ntunec dulcea veselie Din ochii tăi cu jalea mea deşartă? Tu eşti un crin ce creşte pe cîmpie Şi poţi să stai de strajă-n rai, la poartă. Pe mine însă un blestem mă poartă Ca pe o frunză dusă-n vijelie... De aceea lasă clipele aceste Să uit ce-a fost şi ce va fi o dată, Si să visăm privind cum înserează Pînă s-o stinge cea din urma rază, Pînă ce umbra nopţii-ntunecată Ne-a coperi, cu-ncetul, fără veste... II De m-ai urî, tu, înger între fete, N-am să mă plîng, şi nimeni n-o să ştie Voi îngropa în neagra mea chilie Durerea unei inimi sfîşiete. Ci-ntr-un amurg, în linişte tîrzie, Cînd frunzele zboară-n vînt împrăştiete, Trist voi întoarce faţa la perete Şi voi închide ochii pe vecie. Or trece ani... Şi-odinioară, poate, Vei răscoli prin vechi hîrtii, copilă, În taina odăiţei parfumate, - Vei stoarce-atunci o lacrimă de milă Citind un nume pe un colţ de filă Într-un caiet de cîntece uitate... III M-a sărutat pe frunte blînd iubirea, - De-atunci de-un cîntec sufletul mi-e plin, M-a sărutat aşa de lung, şi lin În ochii mei şi-a înecat privirea. Privirea ei albastră, de senin, N-o pot uita, şi-mi răscoleşte firea... Şi eu credeam ca e închipuirea Din visuri ce se duc şi nu mai vin. Iar cîntecul, ca pe un scump tezaur, În suflet l-am păstrat amar de vreme, Dar azi îmi face inima să-mi salte: O, daţi-mi lira strunelor de aur! Ea singură doar poate să reclame Simţiri aşa de sfinte şi înalte...