De ziua numelui, în dar, Primise roze Anişoara... Le-a strâns frumos într-un pahar, Dar rozele muriră seara... Le cercetează tremurând, Nedumerită, mititica, De ce s-au stins aşa curând? Nu le făcuse doar nimica... Şi gândul ei nevinovat Se-ntunecă de-atâta jale Când vede cum s-a spulberat Podoaba mândrelor petale... Acum, cu drag, le-adună iar. O, de-ar putea, le-ar da fiinţă! Dar izbucneşte-n plâns amar Văzând că e cu neputinţă... Sărman copil neştiutor Ce plângi sărmana ta comoară, Asemeni rozelor ce mor, Tot ce ni-e drag e dat să moară...