De-acum te las pe tine şi pe-ai tăi Şi-Ardealul plin de cântec şi de jocuri, De mândre fete şi voinici flăcăi... Ştiu eu de mai revin pe-aceste locuri? Ce dor mi-era de ele — căci pe-aici Am petrecut, ca prunc odinioară! Te sperii când de pe trecut ridici Păienjenişul care-l înfăşoară... De-aş fi rămas ca tine, în Ardeal, Statornic stâlp al datinii străbune, Într-o căsuţă albă, sub un deal, Ferită de primejdii şi furtune; Să fi rămas acolo, să muncesc Înconjurat de oameni cumsecade, În albele cămăşi ce strălucesc Ca spuma de şuvoaie în cascade; Să fi rămas în casa de sub deal, De unde-n neguri vezi sclipind Carpaţii... Dar eu m-am dus, şi te-am lăsat, Ardeal, Ca un fugar mi-am părăsit eu fraţii. Şi ce frumos era să fi rămas Alăturea cu alţii şi cu tine. Să-nalţ şi eu pentru dreptate-un glas Şi să v-ajut în lupta pentru bine. Să stau şi eu de tine-alături azi, Şi eu ca tine să-mi încheg cântarea Din vuietul eroicilor brazi Ce strigă peste culmi redeşteptarea! Şi de scriam un vers mai avântat, Aprins de-obida silei seculare Şi eu de bună seamă-aş fi gustat Ce dulce-i pâinea temniţei maghiare... M-am dus - şi spune-mi tu ce-am folosit Pe unde-am fost, cât am umblat prin lume?... Azi m-aş întoarce, însă obosit, Înfrânt şi trist... Dar vremea ta acum e! Rămâi tu dar acolo unde eşti, Să-mbărbătezi şi să măngâi poporul... Tu ai să lupţi, tu ai să biruieşti Şi-n cântecele tale-i viitorul.