Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă, Cu tine veşnic m-aş împovăra, Când, noapte-zi, pereţii mă apasă Eu, sub sprâncene port privirea ta. Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi, Iar mâna stângă parcă-mi e pustie Trăgându-mi inima către zăpezi. O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră, Încuviinţeaza umbrei care sunt Să nu se teamă când cu tine umblă Oriunde pui piciorul pe pământ. La paginile scrise înainte De ceilalţi orbi care-au putut vedea Adaug că iubirea reaprinde Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea. Căci asta e iubirea cea mai mare, Să vezi cu ochii celuilalt, adânc, Iar când nu e cu tine şi te doare Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng. Aşa simt eu acum când eşti departe Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi, Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte, Te văd că mă şi tem că vei orbi. Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă, Ca pe-o lumină vie te aştept, Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă, Smulgându-mi parcă inima din piept. Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară, Privirile ni s-au unit de tot Rămân aici, dar am fugit afară, Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot. Zăpezi şi flori trăiesc împreunate, Miracol şi coşmar, la fel, aşa, Cuţitul alţii mi-l înfig în spate, Tu ai privirea în privirea mea. Şi poate că aceasta e iubirea, Nu numai gelozie şi asalt, Ci să-ţi modifici într-atât privirea Încât să vezi la fel ca celălalt. Profeţii însă iată ce-mi arată : Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi, Şi ne vom cheltui lumina toată, Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.