În plină zi se face noapte Şi ninge fără de motiv, Albastrul lui Sabin Bălaşa S-a-ndoliat definitiv. În deficitul de albastru Al unei lumi cu pumnii strânsi, Era nevoie de seninul, Cu mări, cu nimfe şi cu mânji. Era albastrul dinspre dangăt, Când bate clopotul în cer, Era accentul trist al mării, Când marile corăbii pier. Era lumina din privirea Discipolului muribund, Când moare-n temniţă profetul Şi ceilalţi faptul il ascund. La nunta de culori a lumii, Un loc de cinste şi-a facut Albastrul lui Sabin Bălaşa, Iluminat de absolut. E mult pământ în jurul nostru Şi e destul pământ în noi, Simţim pământ în cărămidă, În test, în oale şi-n noroi. Aşa că resimţeam nevoia Măcar a unui strop de cer, Pe un pământ pe care cerul E-un tragic oaspete stingher. Şi, uite, se îndoliază Şi nu mai are crezământ Puţinul cer al lui Bălaşa Şi cade pictorul, înfrânt. Ne-am săturat de-atâta noapte Şi ni se face dor de zi, Să-nsămânţăm în noi albastrul, Spre-a nici nu mai putea muri. Dar e bolnav şi curcubeul, Închis într-un spital sordid, Nuanţele ajung în zdrenţe, Comutatoarele se-nchid. Şi-n toată negura murdară, Ca-ntr-un reînviat pariu, Ce ochi albaştri are cerul, Ca semn că Dumnezeu e viu. Sunt răstigniţi aceiaşi îngeri Între femeie şi bărbat, În veac de promiscuitate Şi de albastru-ndoliat.