S-au adunat necazuri mari pe ţară şi păsările negre se rotesc de parc-ar aştepta-o să şi moară şi să se stingă neamul românesc. Cu inima în tâmplă stau de veghe şi n-am cui spune presimţirea mea că dacă va pieri iubirea veche iubirea nouă nu va rezista. Acum, ca-n magica fatalitate, ce ne-a-nsoţit nimicitor mereu, nu ştiu de ce ni se întâmplă toate şi, Doamne, apără poporul meu. N-avem nevoie de vărsări de sânge pentru-a redeveni aceiaşi fraţi, nu mai au lacrimi mamele spre-a plânge mormintele copiilor plecaţi. Din una-n alta şi din toate-n una, periculos şi cinic circuit, şi suntem mai pândiţi ca totdeauna şi limba-n gură ni s-a veştejit. Nevoile ne trag de steag spre bernă, cei laşi aţâţă focuri în popor, dar România s-a născut eternă şi singură, şi ţinta tuturor. Şi trebuie o radicalizare şi trebuie un nou, cinstit impuls, pentru-a reface România Mare şi-a pune-n umăr iarăşi braţul smuls. Dar cel mai mult aici, la noi acasă, ne trebuie concordia de fond, să nu cădem în planetara plasă a transformării patriei în front. Nu ne iubeşte nimeni decât cerul, avem duşmani ce ne-ar zvârli la câini, ca-n Mioriţa, noi suntem oierul aflat sub ruga propriilor mâini. S-au adunat necazuri mari pe ţară, dobânzile fărădelegii cresc; vegheaţi ca ţara noastră să nu moară, să nu se stingă neamul românesc.