Numai viteza ma mai tine viu Si sclav maret acelorasi proportii, Sa ma opresc, n-am dreptul nici sa stiu Ca sunt alergator la zidul mortii. n-am timp la zidul mortii sa m-asez, si combustibil am, de nicaierea, probabil unii cred ca si trisez, daca, de-o viata, îmi refuz caderea. n-am mai dormit de când eram copil, cu-aceste roti, cu-aceasta sa sunt una, iar daca at încetini, umil, m-as prabusi din zid, pe totdeauna. Distantele pe care mi le-asum, Paradoxal, sunt cele si ramase, pe zidul lentei morti, de-atâta drum, vehiculul mi s-a urcat în oase. A ma mai crede liber, nu încerc, În toata cursa asta nebuneasca, Fiintei mele, alergând în cerc, Îi este interzis sa se opreasca. Si, vai, în toata tragica belea, Cobor si urc mereu aceasi panta Si nemurirea e o boala grea, Un fel de plictiseala aroganta. Destui îsi pot închipui ca eu Ador aceasta-ntrecere vulgara, Ca-mi place tot acest absurd turneu Pe zidul mortii unui circ la tara. Dar eu alerg, ca sa nu mor, cumva, Si înteleg cu vrere vinovata Ca nu mai am puterea de-a pleca De-aici, din zidul mortii, niciodata. Nu pot trai, precum nu pot muri, Nu ma opresc, precum m-alunga sortii, Nu pierd nimic si nu pot birui, Ca biet nemuritor la zidul mortii.