Ce mai faci, prin munţi ce ţi-l ascund pe bărbatul tău ce-a fost cioban, ce mai faci sub cetini şi pe prund, ce mai faci, Vitoria Lipan? Duhul lui mereu în preajma ta ţi-a-nsoţit umbrirea lumini şi atât de mare se-arăta că n-aveai nici loc să te închini. El te-a dus pe drumu-adevărat, el ţi-a dat şi drept să judeci tu prefăcându-ţi dorul de bărbat în ceva ce n-are nume, nu. Iernile sunt tragice în munţi, de când este muntele sub cer, numai la botezuri şi la nunţi şi la moarte rudele te cer. A trecut sazu n-a trecut un an? Ai aflat, sau n-ai aflat ce-a fost? Ce mai faci, Vitoria Lipan, judecata are totuşi rost. În prăpăstii viscolite rău, pe cărări uitate şi de paşi, va mai fi fiind bărbatul tău, cum să-l poţi uita şi cum să-l laşi? N-are nimeni nici puterea ta, nici credinţa de-a umbla pe jos, în prăpăstii, spre a ţi-l afla pe ciobanul tragic şi frumos. Turme vor mai fi şi vor muri, oameni se vor stinge peste tot, munţii se vor sparge într-o zi, or să poată cei ce nu mai pot. Dar credinţa ta că el e-aici va rămâne până la sfârşit, n-ai să oboseşti şi n-ai s-abdici, vei iubi mereu ce ai iubit. Şi mai trec un secol şi un an şi în munţi legenda va da glas, cum că tu, Vitoria Lipan, credincioasă ţie ţi-ai rămas. Şi-ntr-o zi ai să te stingi şi tu terminându-ţi drumul pe pământ, când lătratu, spre un punct bătu, unde Nechiforul tău e frânt. Munţii ţi se clatină-n priviri, te măriţi din nou cu omul drag, sunteţi împreună iarăşi miri, sângele s-a şters de pe baltag.