Dintr-un oraş deloc interesant, Cu lume multă şi năravuri rele, Primeşte-acest colind la post-restant, Din partea mea şi-a suferinţei mele. Tot ce-ţi ofer nu este ca să-ţi cer Nimic în schimb, că nu există cale, De unde dalbe flori şi lerui Ier, Când nu mă pot opune morţii tale? Şi, vai, ce multe-aş fi avut să-ţi spun, Dacă ştiam ce gânduri te frământă Şi-acest colind la mai nimic nu-i bun Decât că aminteşte ziua sfântă. Mereu aflat în jugul tuturor (Şi-al tău bine-nţeles, precum se cade,) Probabil că-mi era sortit să mor, Fără să-ţi spun colinde şi balade. Acum, desigur, aş mobiliza Spre casa ta rachete şi dihănii Şi-un rai de brazi, beteli şi mucava, Purtat de caii înhămaţi la sănii. Dar, pentru reparaţii, e târziu Şi sărbătoarea trece, uite-o, nu e, Şi nici adresa ta nu o mai ştiu, Măcar să-ţi iau măsura de statuie. Şi pentru mine-acum e important, Să mă eliberez de-această piază, Să-ţi cânt colindul meu la post-restant Pentru atâtea ierni câte urmează. E un colind de fată ce-a uitat De toţi ai ei, de tată şi de maică, Şi care a plecat cu-acel bărbat Care-i legase rana de cerboaică. Mai rea, prin tot ce el i-a dăruit, Cerboaică, vindecată prin iubire, A conspirat plecarea la un schit, Cum nu putea, rănită, să conspire. Acest colind atoateştiutor Reîncarnează logica umană: Ce vindecă, în viaţa tuturor, Vindecătorul va primi ca rană. Şi n-aş dori mai mult să mă aprind, Când şi aşa vorbesc cu o himeră, Dar stăruie în tristul meu colind Şi harul de om bun, care mai speră. Te rog să vii, te rog să nu mai vii, Ce pot să-ţi spun, în câteva cuvinte, Te voi iubi în fiecare zi, Năprasnic aducându-mi-te-aminte. Şi, dac-am fost amantă şi amant Şi acest rang al dragostei te doare, Acum colindul meu, la post-restant, Te roagă pentru-o ultimă iertare.