Nu e toamna cum esti tu, vara mea de suflet, nu, pe pamant, vara decazu. Daca padurea ne condamna la nostalgie, fara rost, e toamna, vara mea, e toamna, asa cum poate n-a mai fost. Atatea taine nepatrunse ne cad in brate la un semn si suntem imbracati in frunze si captusiti c-un fel de lemn. In rau sunt doua lazi de bere, pe foc s-a pus un ultim vreasc, trec cerbi frumosi, bolnavi de fiere, catre cerboaice care nasc. Si ziua e atat de mica incat n-ai vreme de-un salut, si-un fum noptatec o complica si saptamana a trecut. Mai e in tot un pic de vara, dar paturi aspre ne-nsotesc, la orice drum mai lung afara prin clai de aburi nefiresc. Mai am senzatia ca toate pot fi si altfel decat sunt, dar muntii-mi pun poveri in spate si simt ca port pe talpi pamant. Acum si fiarelor li-i foame si ies lunatice la drum, padurea este numai drame si-o mai salvam cu cate-un fum. Dar ea, deodata, ne condamna la nostalgii si la pacat, e toamna, vara mea, e toamna, si-atat de singur m-ai lasat.