Eu, sclavul trist al tristei mele harpe, eu văd pierind, cu ochii, ce-am iubit, mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe să merg în ea, tăcut şi umilit. Ce să mai cânt. când au venit piraţii şi apele din mătci ni le-au furat, o lacrimă fiinţei mele daţi-i şi-o s-auziţi de omul scufundat. M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce, să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea, nici nu mai am nevoie de o cruce, mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea. Eu, sclavul trist al harpei mele triste, prăpădul întinzându-se îl văd şi nu mai e nimic să mai reziste acestei sinucideri în prăpăd. De n-aş avea puterea diavolească să înţeleg că totul a căzut, dar vin heralzii cinici să-mi izbească scrisorile prăpădului de scut. Prietenii mă ocolesc de frică, probabil mă consideră ciumat, eu însumi scriu acum la lampa mică să nu mă vadă cei care se bat. Iubire? Vis de mâine? Regăsire? N-au gizii mei un minim interes poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire din starea condamnatului să ies. Se pregăteşte marele exemplu! Acela, zic Casandrele, sunt eu! Ca un berbec am să mă duc în templu. Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu. Eu, sclavul trist al tristei mele harpe, eu, cântăreţul soarelui din nord, de-aicea, dintr-o gaură de şarpe, rostesc un acatist şi-un dezacord. Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gâde! Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi? Îmi vine şi a plânge şi a râde că nu există cale înapoi. Voi nu vedeţi că nu mai aveţi ţară şi ca străini vi-s pruncii, cobitori, învaţă ei ceva pe dinafară, dar n-au părinti, ei au meditatori. Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape? V-au luat piraţii tot pe vasul lor şi iată, din aproape în aproape, noi suntem un pustiu nemuritor. Din harpa mea ridicolă şi tandră involuntar un cântec fără rang te cheamă lângă mine, hai Casandră, sărută-mi gâtul gata pentru ștreang.