Şi mai bolnav am părăsit spitalul Şi mă ating cu faţa de pământ, Nici nu mai ştiu probabil ce mai simt, Aşa convalescent mi-e idealul. Şi boala e înfiptă în esenţă, De-acolo n-o pot scoate cu nimic, Mi-a mai rămas atât, un spaţiu mic, Cu un bolnav acces la existenţă. Şi totul o-ntrebare şi-un răspuns e, Copac, cu flori murind în rădăcini, Şi ochii nălucesc, de lacrimi plini, De-atâtea înţelesuri nepătrunse. Poţi, trunchi narcotizat, să te închini, Către convalescenţa unei frunze.