Starea mea e vinovăţia permanentă, azi-noapte am vrut să mă sinucid, am mers în vârful picioarelor la paturile copiilor mei să-i văd înainte de despărţire şi ei nu s-au trezit. Şi-am înţeles, cu groază, cu laşitate, cu salvare, că ei dorm profund pentru că ştiu că eu îi veghez; şi liniştea lor m-a oprit, liniştea lor mi-a ţinut viaţa în vine, liniştea lor m-a obligat să-i aştept să se trezească. Starea mea e vinovăţia permanentă, mă simt vinovat cu fiecare clipă în care mai accept mizeria din jur şi mizeria din mine însumi, dar, Doamne, cui să-i las, cui să-i încredinţez, ce destin ar avea ei ar fi amândoi, puii mei, ei ar fi, dintr-o dată, urmaşii unui sinucigaş. Pentru ei, pentru aceşti doi orfani amânaţi, în loc să mor-mă culc, în loc să putrezesc-înfloresc, pentru ei, ostatecii voştri, pentru că zilnic trebuie să le-aduc pâine, pentru că zilnic trebuie să le veghez viitorul, accept să trăiesc, mă dăruiesc vouă, şi tot vouă vă dau şi proiectul ratat al acestei sinucideri scandaloase care v-ar fi clătinat din temelii, şi, ca Iisus între tâlhari, între copiii mei pe care-i iubesc fără sfârşit, pe câte-un lanţ de lacrimi, mă smulg durerii şi mă dăruiesc limbii române.