— Sunt liberă, am dreptul, O cârtiță zicea, Pe sub pământ cu-ncetul, Să scurm cât mi-ar plăcea. Și cine poate oare de mine să se lege, Când eu mă cred în lege? Prefac în țărnă neagră pământul sănătos Și-l fac moșinoios... — Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură, Neîmpăcată ură Asupra tuturor ca tine vietăți, Ce zac în răutăți. Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă, Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori; Văd iarăși o grădină de frumuseți cuprinsă, Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori. Și pentru ce tu oare nu scormolești gunoaie, Ca să lucrezi în ele cât vrei la moșinoaie, Iar nu pământ curat: Cunoaște dar, că dușman îți sunt neîmpăcat... După așa cuvinte, ariciul iată, vede Un moșinoi mișcând; Cu armele-i întinse la dânsul se repede Și cârtița mi-o scoate abia, abia suflând. — A! Îmi căzuși pe ace, Ariciul ei îi zice, — socot că te-am pătruns? -- — Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face. Oftând ea a răspuns. — Ei fie! astă dată te las în bună pace, Ariciul îi rostește, dar iată-ți hotărăsc Să spui la ale tale: ce-i bun să nu atace! Sunt publiciști pe lume ce purure cârtesc. (Și fabula aceasta chiar lor o dăruiesc). Ei cred că au dreptate pe orice om s-atace, Încât lor nu le place: Dar totuși câteodată ariciul își găsesc.