Minciuna stă cu regele la masă... Doar asta-i cam de multişor poveste: De când sunt regi, de când minciună este, Duc laolaltă cea mai bună casă. O, sunt atâtea de făcut, vezi bine, De-atâtea griji e-mpresurat un rege! Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege, Scutarul lui nu poate fi oricine. Ce ţară fericită, maiestate!... Se lăfăieşte gureşa Minciună. Că numai Dumnezeu te-a pus cunună De-nţelepciune şi de bunătate Păstor acestui neam ce sta să piară, Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul, De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul, De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară. Că tu sălbatici ai găsit aice, Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul, Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul... Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice Oştiri, cetăţi, palate lume nouă, Izvoarele vieţii se desfundă; De pretutindeni bogăţii inundă; Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă. Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume. E-o veselie ş-un belşug în ţară, Că vin şi guri flămânde de pe-afară. Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume. Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e... Cresc flori pe unde calci, şi râde firea. Tu-mparţi norocul numai cu privirea. Încai ţăranii zburdă pe la sate!... Şi-i place regelui. E lucru mare Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte A fost cea mai aleasă desfătare. ... Măria-ta, e un străin afară, Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă, Şi... Adevărul parc-a zis că-l cheamă... De unde-o fi... că nu-i de-aici din ţară. Minciuna palidă-şi topeşte glasul: O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul De rău, ce face pe-atotştiutorul Şi vede prăbuşirea la tot pasul. E cel ce împotriva ta conspiră. Invidia în inima lui geme Şi gura lui e plină de blesteme. Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră... Şi totuşi, zice regele, să vie! Dovadă că chiar la palat Minciuna Nu e biruitoare-ntotdeauna. Fac şi monarhii câte-o nebunie... Privind în ochii regelui, străinul, Cu braţele pe piept încrucişate, Răspică vorba: Ţara, maiestate, E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul, Căci muzici cântă-n juru-ţi. Şi slugarnici Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară, De nu mai poţi vedea pe cei de-afară, Pe bunii tăi supuşi cei mulţi şi harnici. Că n-ai cercat spre ei să-ţi spinteci cale Să ştii şi-n ţara ta ce suflet bate, N-ai vrut decât spinări încovoiate Şi guri deschise laudelor tale. Că de-a fost om să-ţi steie drept în faţă, Ca pe-un vrăjmaş, l-ai depărtat de tine. Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine, Şi dureroase lucruri mai învaţă! Părăzi, decor de teatru, luminaţii, Tot ce pe vulg şi pe copii înşală, Aceasta-i toată slava ta regală. Pe tristul gol din juru-ţi decoraţii! Tu-n ţara asta nu vezi decât raiul Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită: Ruină-i sub hârtia poleită, Sub crăngi de brad trosneşte putregaiul, Dar tu eşti fericit. Linguşitorii Înalţă imnuri proslăvirii tale Şi fac să n-auzi cântecul de jale Cu care-şi adorm foamea prăşitorii. ... Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate! Sau nu l-ai înţeles, şi e totuna. De sus şi până jos s-a-ntins Minciuna Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate. Iar ca să-ţi dea o spumă de mărire, Ca pe-un copil te poartă şi-ţi arată Sclipiri şi flori... Afla-vei tu vrodată Cumplita vremilor destăinuire?... Şi ce speranţe se puneau în tine, Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale, Cu pâine şi cu sare!... Osanale! Mântuitorul lui credea că-i vine. Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale! ... Şi ce credinţă trist-o să-i rămână; Că n-ai putut spre el întinde-o mână, Din greaua platoş-a trufiei tale! ... C-acestea nu l-au deşteptat pe rege, Că Adevărul a fost dat afară Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară, Fireşte, de la sine se-nţelege. *** Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea! Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!... În jâlţu-i moale, tolănită, scrie Cu pana ei de aur Linguşirea. De-abia se isprăveşte-o sărbătoare, Şi-ncepe alta. Muzicile cântă... Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfântă, Să nu mai ştie nimeni ce te doare! ... Dar ce e, Doamne, vuietul acesta? Ce-i hreamătul acesta care creşte? Se zguduie pământul şi mugeşte, Ca marea, când o biciuie tempesta. Se-nalţă flăcări, braţe desperate, Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece. Năprasnic vântul nebuniei trece Şi spulberă noianul de păcate. În vaiete se prăbuşeşte-o lume Clădită pe minciuni. Dar ce mânie! Cum şuieră cumplita vijelie! Sar fraţii între ei să se zugrume. Uscata brazdă cere iarăşi sânge. Femei cu părul despletit, nebune, Şi-asmut copiii la omor. Genune, Puhoi de ură ce zăgazu-şi frânge! Deschide ochii mari bătrânul rege Şi, tremurând, din jilţu-i se ridică. Au cine liniştea lui scumpă-i strică? Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.