Privesc de la fereastră, gânditor, Cum soarele se lasă-n asfințit, Deasupra lui chenarul unui nor Cu aur și rubin pare tivit. Albastrul cerului acolo-i șters; Din nor bizare forme se desfac... Cum le-aș așterne-n ritmul unui vers! Dar se topesc... Acum, parcă-i un drac, În haină de argint înfășurat, Stă drept și ține-n mână un stindard. Acu-i un urs... dar iată... s-a schimbat... I-un popă pletele-ncâlcite-i ard. O clipă-l văd cu brațele în sus, Dar flacările lacome-l cuprind, Un nor de praf se-nalță la apus, Încet a nopții umbre se întind... În pacea asta sfântă din amurg Ce trist lucesc a cerului făclii! Iar clipele vieții mele curg Din ce în ce mai reci și mai pustii.