Cum tremuri! Îți scapără ochii de ură Ești fiară, în fratele tău cînd lovești, — Și nu simți că demonul patimei oarbe Tot ție odihna vieții ți-o fură. Tot ție puterea și mintea ți-o soarbe, Și nu simți că propriu-ți suflet rănești. Nici masa, nici somnul, nimic nu-ți tihnește! Tu cauți cu sete cuvîntul hain; Veninul din suflet te arde pe limbă, A furiei ghiară te strînge ca-n clește, În bestie pofta cruzimei te schimbă, Și nu bagi de samă că ura-i un chin... Vrăjmașul Iau plînge — si-î om ca și tine — Smerit îngenunche, te roagă să-1 ierți, — Tu-1 vezi în durere, și uî[î că |î-e frate, Cu cît mai zdrobit e — îțî pare maî bine: Din cruda-î cădere tu sorbi voluptate, Cu cît te imploră — maî aprig îl cerți ! Aruncă-te asupră-i și-l calcă-n picioare. Cu sete înfige-i cuțitul în piept Și-nvîrte-l în rană, privește-l cu fală În ochi, și-l întreabă rîzînd, dacă-l doare, Și spune-i — de-l doare — că poate se-nșală, Că n-ai vrea, cu dînsul, să fii crud — ci drept... Silește-l să vadă cu cît ești mai tare! Și cînd va cunoaște că tu l-ai zdrobit, Că el e învinsul, iar tu-nvingătorul, Privește-l cum moare cerșindu-ți iertare, — Și, crud, pe grumazu-i ținîndu-ți piciorul, Întreabă-te atuncea de ești fericit!...