Se ivea de după dealuri Noaptea-n umbre mohorâte, Scuturând întunecimea Din aripile urâte. Nu-i lumină nicăierea, Numa-ntr-un bordei pustiu Luminează-o luminiţă, Ca un suflet de-abia viu. Şi într-acel bordei, pe paie, Numa-n petice-nvelită, Zăcea mama celor patru Prunci, cu faţa necăjită. Ea se zbate, se frământă, Mila Domnului o cere Şi, privindu-şi copilaşii, Se sfârşeşte de durere. Şi cucernica-i gândire, Din credinţă izvorâtă, Şi-o îndreaptă către ceruri, Către Maica Preacinstită. Şi se roagă cu căldură Pân' ce graiul i se curmă. Copilaşii plâng de foame, Căci felia cea din urmă Au mâncat-o de-acu ziua, Le-a rămas numai o coaje; Biata mamă le-o-mpărţeşte Şi-i îndeamnă să se roage; Iar ea cade-n pat zdrobită Şi de milă, şi durere. Şi privirea i se stinge Şi puterea toată-i piere... Copilaşii plini de groază Plâng, se vaietă şi zbiară; De-a lor ţipete de groază Chiar şi moartea se-nfioară. Toţi o strigă şi-o sărută Şi-o dezmiardă fiecare: Mamă, mamă, scumpă mamă, Vom fi buni, o, milă-ţi fie, Nu muri! deschide ochii! Lasă-ne-o, o, Doamne, vie! N-auzi, mamă? Ş-a lor lacrimi Şi durerea lor nespusă N-ar putea un grai de oameni, Nimeni ca s-o facă spusă... Moartea galbenă ca ceara Stă la căpătâi c-o coasă, Dar şi ea simţeşte lacrimi Că îi pică jos pe oase. Nu, nu pot, ea se gândeşte; O mai las pe biata mamă Să-ngrijească copilaşii Amărâţi şi plini de teamă, Voi răbda chiar şi osânda, Dar o las această seară... Şi ca umbră nevăzută A ieşit pe uşă-afară. Se deşteaptă biata mamă Ca trezită fără veste, Plânsul pruncilor, durerea I se par numai poveste. Se ridică de pe paie, Copilaşii-n braţe-i strânge Şi-i sărută şi-i dezmiardă, Că nici unul nu mai plânge, Culcă unul câte unul Sărutându-i cu dulceaţă; Iar pe cel mai mic, sărmanul, Îl adoarme-n a ei braţe, Şi îi pace şi îi bine, Tot visează fericire. Ce nu poate-o mamă face Cu a ei sfântă iubire? Către cer pleacă mâhnită Moartea şi se tot frământă, Ce va fi oare cu dânsa, Ne-mplinind voinţa sfântă? Dumnezeu i-au dat poruncă Şi i-au zis: Iată, spun ţie, Mama pruncilor de astăzi Între vii să nu mai fie! Ş-a nesocotit cuvântul; I-a fost milă, i-a fost jale... Ce va zice Domnul oare? Cum să-i vie ea în cale? Şi muncindu-se cu gândul A ajuns la sfânta treaptă; Şi plecat, lângă Stăpânul, Osândirea şi-o aşteaptă... Dumnezeu pricepe gândul, Ştie toate şi rosteşte: Moarte, ai ceva la cuget? Spune ce gând te munceşte? Cu privirea-n jos stă moartea: Înţeleptule Stăpâne! Tu ştii tot ce este astăzi Şi ce va veni pe mâine, Ştii că totdeauna fost-am Fără milă şi cruţare: Ţipetelor dureroase Nu le-am dat eu ascultare. Am smuls soţul fără milă L-am trimis la vecinicie, Fără grijă că îi tată, Fără milă de soţie. Câte suflete iubite Despărţit-am fără veste, Câte mame, fraţi, surori Şi mirese şi neveste Le-am lăsat fără nădejde, Doamne, toate le ştii bine, Că-mplinit-am totdeauna Lucrul meu, cum se cuvine, Dar acuma nu, Stăpâne, Mama pruncilor trăieşte; Te îndură şi mă iartă, Ori, de vrei, mă osândeşte, Căci atât amar şi jale, Ţipetele şi durerea Bieţilor copii, săracii, Mi-au luat de tot puterea Ş-am lăsat pe biata mamă De copiii ei să cate, Cui să-i fi rămas în grije? Şi aude ea răspunsul: O, voi, minţi întunecate, Văd că nu-nţelegeţi firea, Nici pricepeţi voi cuvântul Care stăpâneşte lumea Şi tot cerul şi pământul. Moarte, vina ţi se iartă, Du-te fără-ntârziere Şi pătrunde cu grăbire În adâncul de la mare, Şi de jos din adâncime Să-mi aduci aceea piatră, Care vei afla-o-ndată, Când vei întinde mâna dreaptă. Înţelegi? Prea bine, Doamne. Şi ca fulgerul de iute Moartea valurile taie Şi-n vreo câteva minute Află piatra poruncită Şi cu ea la ceruri pleacă, Tot gândindu-se că oare Cu ea Domnul ce să facă? Dumnezeu şedea în slavă Luminoasă, lucitoare, Primprejur luciri de aur Mai frumos decât în soare! El priveşte mersul vremii, Taina de puţini pătrunsă Şi zideşte viitorul Cu-ntocmeala lui ascunsă Şi ia-n seamă isprăvirea, Veacurilor trecătoare, Ce se pierd în vecinicia Care-i este la picioare. Câte taine ne-nţelese Are firea cea cerească Şi minuni nepricepute De gândirea omenească! Şi ce n-au putut pricepe Învăţaţii-o viaţă-ntreagă Dumnezeu, dacă voieşte, Într-o clipă tot dezleagă, Tot aşa au fost din veacuri, Tot aşa au fost să fie, Dar puterea nevăzută Taină va fi pe vecie... Moartea lângă tron aşteaptă Pân' ce Domnul către dânsa Cu privirea se îndreaptă: — Ai venit?— Da, Împărate: Am adus piatra cu mine. —Ai adus-o din adâncuri? —Din adâncuri, Doamne! —Bine! Acum frânge-o drept în două! Ce-ai aflat? Doamne, minune! Vierme viu a fost într-însa. —Ei, ş-acum? Ce-i asta? Spune? Umilită moartea cade La pământ, cerând iertare: —Vei pricepe-acuma oare Soarta cu-a ei taină mare? Ştii acum cine-ngrijeşte De toată făptura vie? Mergi acum după femeie! —Doamne, voia Ta să fie.