Doi duşmani făr-astâmpăr în urgie În inima poetului se bat: A ţărnei din aproape tiranie Şi-al cerului un eco depărtat! În jos atârnă-n greutate lutul; În sus se-nalţă-al însuflării foc… Se rumpe inima la tot minutul: Vrăjmaşii şi-au ales acelaşi loc! Cumplită-i lupta! ea se poate simte! Dar n-o deplânge-al graiului penel: El zugrăveşte plastice morminte, Mormântul inimii i-ascuns de el! Sunt clipe când văpaia cea sublimă Se urcă, strălucind ca meteor: Se pare că splendoarea se dărâmă Pe elemântul ce-o popreşte-n zbor! Sunt clipe când povara târâtoare Întinde falnic orizontul său, Şi-ascunde-n adâncimi măreţul soare Al cugetărilor lui Dumnezeu! Căzut din sfera de lumini nestinse, Trântit în globul patimii lumeşti, Poetul râde-n amărâte plânse Sau geme el în hohote drăceşti! Idei contrare, cerul şi pământul, Din inima sărmanului detun. S-adună gloate spre-asculta cuvântul… Şi-apoi rostesc osânda: "îi nebun!"