Blânda toamna dunareana, dezmierdându-ne, s-a dus, Totu-i alb si rece-i totul: jos, omatul, bruma, sus. Moarta-i lumea sarbezita, peste care, fara fata Fara nori si fara soare, greu atârna alba ceata. Serpuieste-n aer fumul si se-ntinde alburiu Din colibe, troienite, ca sicriu lânga sicriu. În zadar privirea cata negre benghiuri în albeata; Pân’ si umbrele sunt albe pe cea marmura de gheata Însa iata, ca siraguri de calugari în sobor. Vezi ceva negrind în zare: ciorile pe ses cobor Si de spinul chip al iernei, vesel croncanind, s-agata… Mult mai drag mi-e viul negru decât albul fara viata!