I Privind tăcuta undă, Pe gânduri am rămas: Cât este de profundă La fiecare pas; Şi totuşi izvorăşte Din depărtate văi, Apoi se risipeşte Prin mii şi mii de căi! Asemenea-i şi dorul În pieptul meu sădit: E depărtat izvorul Din care mi-a venit, Şi-n multe lumi străine Cărările-i s-ascund, Dar revărsat în mine Cât este de profund! II Când razele din soare, Cătând iubirea jos, Pe-mbălsămata floare Aruncă voluptos Lumină şi căldură, Eu mă gândesc uimit Că ele străbătură Un spaţiu nefinit! Şi dorul meu îşi are Un soare născător; Un cer fără hotare Străbate ş-al meu dor; Dar prin întunecime, Pe drumu-i răcoros, El vine din nălţime Şi cald şi luminos! III O rază diafană Şi undele d-azur De nor şi buruiană Lovindu-se-mprejur, O sferă-nveninată Înfruntă ne-ncetat, Dar flacăra-i curată Şi valul e curat! Aşa-i şi doru-n lume! În negură şi spin, Menite să-l sugrume, Rămâne tot senin; Nu simte şi n-aude Sarcasmul trivial: Ispitele-i sunt crude Şi-i pur ca un cristal!