Râde omul cât e june; Cât e june, omul plânge; Şi râzând-plângând, Cântă cântece nebune, Cântă cântece de sânge, Cântă vrând-nevrând! Râsu-i o speranţă plină, Plânsu-i urma de speranţă Ruptă din apus: Iar speranţa-i o grădină D-unde cântecul se nalţă Drept la Cel-de-Sus! Însă iată fără veste Focu-n spuză se preface, Spuza piere-n vânt: Când speranţa nu mai este, Tace plânsul, râsul tace... Cum vrei să mai cânt! Am ajuns o căzătură Şi privesc cu nesimţire Împrejurul meu: Fără teamă de tortură, Fără dor de fericire, Voi să cuget eu! Suflet veşted, minte rece, Mi-a rămas atâta-n lume S-o tot cântăresc: Orice ţipă, orice trece, Să despoi de mândru-i nume, Masca să-i răpesc! Tot ce-i falnic, tot ce-i mare, Tot ce-ţi place în natură, June cântăreţ, Nu-i aşa precum se pare! Totul merge cu măsură! Totul are preţ! Ziua zboară, noaptea vine; Când din marea vieţii june Vei sosi la mal, O să vezi şi tu ca mine, Şi ca mine tu vei spune: Sarbăd carnaval! Pân-atunci râsul şi jalea Te-mpresoară şi te-mbată: Cântă! Nu-nceta! Cântecul deschide calea: Cine n-a cântat vrodată Nu va cugeta!