Nu aveam o şchioapă de pământ să-mi fie Locul meu... acuma-mi stăpânesc mormântul; Şi nu îndrăzneşte ciocoiul să vie Să-mi stoarcă pământul! Alergam ca vită, mânat de poruncă... Mă desfăt acuma-n tihna boierească; Ar vrea şi nu poate ciocoiul la muncă D-aci să m-urnească! Mă bătea boierul... acum nu mă bate Nici vântul, nici raza fierbintelui soare; Timpul n-a şters încă semne de pe spate, Dar nu mă mai doare! Îmi lipsea cămaşa pe ger şi pe ploaie, Când şedea ciocoiul lângă calda-i vatră; Acum port o haină care nu se moaie: Ţărână şi piatră! Fraţii şi copiii, ce-au rămas în gheară, Din a lor durere auzindu-mi cântul, De la ciocoime atâta să ceară Cât mi-a dat mormântul!