Cugetarea românească Are portul românesc: Nu lăsaţi dar s-o ciontească Cei ce limba ni-o pocesc. Când românul se-ndârjeşte Din ţărână când mi-l scoţi, El îţi toarnă româneşte Un blestem de şapte coţi, Când de dragoste s-aprinde El vorbeşte lin şi blând, Încât dorul te cuprinde Dulcea-i vorbă ascultând. Niciodată altă limbă, De pre buze româneşti, Nu se-ndoaie, nu se schimbă După gândul ce gândeşti. La mânie, la iubire, La suspin şi chiuit, După chiar a noastră fire Graiul nostru e croit. La iubire, la mânie, La chiot şi la suspin, România-i România Cu fagur şi cu pelin. Sucind limba românească, Stricând graiul strămoşesc, După moda franţuzească, Sau cu modul latinesc, Ne-am strâns minţile cu fracul Şi simţul ne-am îmbrăcat Cu haina, de unde dracul Copiii şi-a înţărcat. Românimea cât trăieşte Graiul nu şi-l va lăsa; Să vorbim dar româneşte. Orice neam în limba sa!