Mi-e sufletul cavou de gheață, În care doarme-ntins un mire Ucis în fapt de dimineață, În ochi c-o altă amintire. În jur, fecioarele nebune Mai poartă candelele stinse; Le arde-n pieptul de cărbune Misterul vieții necuprinse. O noapte grea, materială, De nepătruns, încet se lasă, Prinzându-și aripa reală În părul moale de mătasă. Se lasă ceața prin unghere, Mai neagră negura se cerne Pe frunți de marmoră-n tăcere, Simbol al liniștii eterne. Le va-mpietri sub lespezi plânsul, În boabe mari cât diamantul, Ducând alăturea cu dânsul, În piept și-n inimă, neantul.