Mai scapă-mă o dată, Doamne-n viață Ca pe-un juncan flământ într-o fâneață, Să pasc, să pasc și flori, și fân de rând, Că Doamne, Doamne, tare sunt flămând! Atâta am răbdat și-atât am plâns Că-n suflet, Doamne, sunt aproape strâns Și nici nu știu de voi mai fi în stare Să mai vibrez când voi vedea o floare. Am sugrumat atâtea pofte-n mine Că-s cimitir lăuntric, sunt ciorchine De renunțări și de păreri de rău Ce-apasă greu pe sfânt grumazul Tău. Mi-e foame, Doamne, de lumesc, mi-e dor De seva dulce a păcatelor, Mi-ajunge cât am hoinărit prin stele Și cât m-am străduit să fiu ca ele, Hrănindu-mă doar cu iluzii seci Și cu sclipirea razelor lor reci. Sunt obosit de-atâtea vise-albastre, De lumi închipuite și de astre, De zări adânci și limpezi sunt sătul, M-am îmbătat din ele, cred, destul, Mai vreau acum să îmi adap ereții Și-n balta tulbure și dulce-a vieții, Că pentru asta, Doamne, m-ai făcut Din pulbere cerească și din lut, Ca să trăiesc, să mă înfrupt din toate, Flămând, să pot mânca pe săturate, Și-apoi sătul, să-mi mai aduc aminte, Ca de-o poruncă, și de cele sfinte, Dar patimile pace să nu-mi dea Să poposesc prea mult în preajma Ta, Ci pe urcuș să lunec ca pe gheață, Să cad, să mă ridic și-așa prin viață Să trec firesc, de val săltată plută, Păzind o lege și călcând o sută. Iar când, nesocotind prea mult Scriptura, În făr-delegi voi fi-ntrecut măsura, Simțind atunci că-ți sunt o grea povară, Să mă căiesc și tare rău să-mi pară Și-ngenunchind smerit să-mi cer iertare Și-n bunătatea Ta nespus de mare Tu să mă mustri blând și să mă cerți, Și ca pe-atâția alții să mă ierți. Mai scapă-mă o dată, Doamne-n viață Ca pe-un juncan flămând într-o fâneață, Să pasc, să pasc și flori, și iarbă moale Și-apoi sătul, îngenunchind agale, La umbra deasă să mă tolănesc Și rumegând nimicuri s-ațipesc.