Demult sunt mort şi totuşi, când şi când, Sub ţeasta goală-mi mai zvâcneşte-un gând Ca un coşmar ce-mi răvăşeşte somnul Şi-mi tulbură odihna întru Domnul. Câţi ani s-au scurs? Sau câte veşnicii? Mai sunt afară oare oameni vii? Pe cer răsare tot acelaşi soare? Mai înfloresc şi-acum salcâmii oare? Mai trece viaţa din părinţi în prunci? Şi codrul freamătă tot ca şi-atunci? Sau poate lumea a pierit demult Şi zgomotul ce-adeseori l-ascult E numai plânsul sufletului meu Ce-şi caută odihnă-n Dumnezeu. Şi soarele demult poate s-a stins, Şi întunericul ce m-a cuprins E poate cel al vremii de apoi. De ce nu pot să mă prefac strigoi? Să ies să văd de-i ziuă ori amurg, De-i primăvară ori de-i rodu-n pârg, De se mai spun tot ca şi-atunci poveşti Cu zâne şi cu feţi împărăteşti Şi de iubita plânge tot mereu Îngenuncheată pe mormântul meu. Sau poate m-a uitat şi ea demult Şi zgomotul ce-adeseori l-ascult E cântul ei mânată de dorinţi Sau poate-i plânsul bieţilor părinţi. Şi paşii ce-i aud din lumea vie Sunt paşii mamei care mă tămâie? Sau poate e vecinul meu, strigoiul, Ce pe morminte joacă tontoroiul Şi iese-n lume ca o adiere? Mai e mult oare până la-nviere?