O, suflete al meu, de ce-ţi ascunzi, Plângând cu hohote, in palme faţa? Hai, ştergeţi ochi-albaştri si povaţa Ca pe un psalm ascultă-mi-o! M-auzi? De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete, Demult, demult, de când eram copii. Mereu înfrânt, tu freamăţi ca un pom Pe care vântul-l biciuie şi-l pradă, Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn. Te potoleşte, pentru Dumnezeu! Ce-atâta bocet? Doar nu eşti muiere! Te inţeleg, eşti munte de durere, Dar nu uita, durerea nu-i un rău. Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer Din care răul cu-ndârjire muşcă, Atâtora li-s zilele biciuşcă Şi pentru-atâţia viaţa e piper! E-atâta jale-n lume, atâta plâns, Atâta dor, atâta suferinţă! Sărmanul ins, chircit in neputinţă, Ameninţă spre cer cu pumnul strâns. Şi-n loc să-şi faca din durere pod Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă, El, sângerând din răni adânci otravă, Nici nu înfloreşte, nici nu leagă rod. Sărmana gloată, în genunchi mereu, Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii, Nepricepând că scrânciobul durerii Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu. Şi-n fiecare clipă câte-o stea Se stinge-n locul ei precum o pipă, Şi trebuie ca-n fiecare clipă Altcineva să moară pentru ea. O, suflete al meu, fii tu ulcior, Fii amforă durerii, veşnic plină, Şi sângerând celor din jur lumină, Învaţă, blând, să mori in locul lor! Pricepe că cu fiecare spin Ce dureros în carne ţi se-mplântă, Pe un obraz o lacrimă se zvântă Şi-n lume-i o durere mai puţin. Cu fiecare suferinţă-a ta, O suferinţă undeva se stinge, Cu fiecare picur roş de sânge Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea. Şi-n fiecare limpede apus, Cu fiecare-ngenunchere-n tină, Ţi-agoniseşti, departe-n cer, lumină Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.