Pentru câte veșnicii Am intrat aicea, Doamne? Câți prieri și câte toamne Voi lipsi dintre cei vii? Câte lacrimi, câți fiori Mă vor trece-n așteptare? Am atâta suflet, oare, Ca să mor de-atâta ori? Ca o ușă de cavou A căzut în urmă-mi ușa. Cine știe? Poate-acușa Joc în ultimul tablou. Poate sus în cer m-am stins Ca o candelă și-acuma, De mai sunt, sunt zgură numa Și-mi joc rolul neconvins. Împrejurul meu desprinși Ca din altă lume parcă, Ce-i de-aici, timid mă-încearcă Cu ochi mari, aproape stinși. Printre ei, ca printre morți, Îmi cat locul cu privirea Și, sfios cum îmi e firea, Mă așez în rând cu toți. Unii blestemă și plâng, Alții-și strâng venin în gușă, Eu sub propria-mi cenușă Mă-nvelesc să nu mă strâng. Și arzând mocnit aștept Ceru-naltul, să se-ndure Să se-aplece să mă fure Răului, că ceru-i drept. Dar știu eu câte vecii Voi mocni sub spuza rece? Poate una? Poate zece? Doamne, sau nici Tu nu știi?