Trecem prin viaţă-aşa ca orice om Şi fremătând şi eu ca orice pom Visam să înfloresc, să leg apoi, Şi să rodesc, nu roade prea de soi Ci rodul simplu-al pomului de rând Ce creşte pe oriunde şi oricând Şi care zdrenţuit de vânt şi ploi Îşi trage seva numai din noroi. Dar într-o zi o pasăre străină Cu penele brumate de lumină, Venind de pe tărâmul celălalt, Roti deasupra mea în zbor înalt Şi poposind în ramurile-mi ciunte Îşi smulse-o pană şi-ncepu să cânte. Şi cântecul ei sfânt, din alte sfere, Ecou îndepărtat al altor ere, Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns Odată numai, dar a fost deajuns. De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte, Necunoscut de mine înainte, Îmi stăruie ca un blestem în sânge, Sufletu-l cântă, inima îl plânge Şi scos din lumea mea, dintr-ale mele Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele, Să înfloresc luceferi şi să am Câte un cuib pe fiecare ram, Dar nu de păsări, ci de îngeri care Să scoată pui şi-apoi spre cer să zboare. Din ziua ceea, părăsind grădina, Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina, M-am răsucit şi am întors-o-n sus S-o-nfig adânc în boltă ca pe-un fus Şi seva pentru rodul ce-l frământ S-o trag de sus din cer nu din pământ. Dar ramurile mele învăţate Cu sevă dulce trasă din păcate N-au rezistat luminii şi, pe rând, Au prins a se usca, iar eu plângînd Am strâns tot verdele pe care-l am Şi l-am îngrămădit pe-un singur ram, Am pus pe el şi frunze şi petale Şi-aşa, cu celelalte ramuri goale Îmi pregătesc în trunchiul chinuit Arome pentru rodu-nchipuit. În jurul meu, stufoşi, ceilalţi fârtaţi Peste zăplazuri mă privesc miraţi, Dar de-nţeles nu mă-nţelege unul Şi zic foşnind în sinea lor: nebunul. Nemaigăsind pe coaja mea crăpată Nici gâze, nici omizi ca altădată, Mă ocolesc şi mierla şi lăstunul Zicând în ciripitul lor: nebunul. Şi vântul sur, nomadul, călătorul, În frunza mea vrând să-şi doinească dorul Şi-a destrămat prin crengi uscate fumul Şi-a zis trecând pe-alăturea: nebunul. Şi prietenii mei buni ce până-acum Mi-au fost tovarăşi nelipsişţi de drum Au dat din cap şi, unul câte unul, M-au părăsit zicând încet: nebunul. Şi când, mişcându-mi singurul meu ram, Foşnesc din frunzele ce le mai am Şi-ngân sfios o melodie sfântă Ei, dându-şi coate, zic: nebunul cântă. Iar când omida îndoielii moale Şi duhul desnădejdii-mi dau târcoale, Foşnesc uscat şi sec din ramuri ciunge Ei dau din cap zicând: nebunul plânge. Nebun., da sunt nebun, dar lume, dacă N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă, Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină Şi-ai fi de tot comună şi banală Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii De n-ar muri în locul lor nebunii.