Am cerşit un timp lumină Pe la uşi străine, Neştiind că luna plină-i Prinsă toatã-n mine. La răspântiile vieţii Stam cu mâna-ntinsă Şi mă miluiau drumeţii Cu lumină stinsă. Când şi când, câte-o scânteie De-un nebun zvârlitã Îmi părea cale lactee, Mie dăruită. Şi treceam aşa prin viaţă, Miluit de lume, Ca şi ea cătând prin ceaţă. Nu ştiu ce anume. Dar odată, pe-nserate, Obosit de vise, Am găsit la lume toată Porţile închise. Şi rămas în noapte afară Fără lumânare, Am privit așa-ntr-o doară-n Mine ca în zare. Şi am tresărit deodată, Căci văzui că-n mine Bezna-i ciuruită toată Şi mijesc lumine. Am dat zgura la o parte Cu înfrigurare Şi-n străfundurile-mi moarte S-a iscat cântare. lar prin rana-mi sângerândă, Ca printr-o spărtură, A ţâşnit o rază blândă De lumină pură, Ce-nvelindu-mă în toate, Mătăsoasă, moale, A dat vieţii mele plate Sensuri verticale. De atunci fară-ncetare Luminez întruna, Nu fălos ca mândrul soare, Ci sfios ca luna. lar când mâlul se adună Şi-mi astupă vrana Mă sleiesc ca pe-o fântână, Adâncindu-mi rana.