Îți mai aduci aminte, Domniță?... Demult, demult, ca-ntr-un început de poveste, Am fost o bucată de vreme tovarăși de drum. Și tu și eu mai credeam pe atunci Că viața e cântec, că lumea e vis Și nevinovați părăseam înălțimile cu crini Ca să ne afundăm în mlaștina de aici. Tu îți împleteai, cântând, visul din curcubee Și-n ochi strângeai lumină, să-nveșmântezi cu ea viitorul, Eu tâlhăream zarea și o puneam la picioarele tale, Și amândoi ne purtam neastâmpărul printre spinii Pe care viața ni-i creștea pentru cununa de mai târziu. A mai urmat apoi, ca un măcel, despărțirea. Eu m-am pierdut pe undeva, departe, Să ispășesc păcate străbune, Iar tu ai rămas cu visul sfâșiat de gheara destinului Și poate te-ai ofilit așteptând, Sau poate, culeasă de alte mâini, Ai înflorit în alte ferestre Și zâmbești tot ca și-atunci, dar altui tovarăș, Care, mai norocos decât mine, Îți pune la picioare și zarea, și alte curcubee Din care tu îți împletești alte vise. Lumina adunată atunci în ochi poate s-a risipit, Sau poate mai veghează, candelă sfântă, La un mormânt ce-așteaptă încă deschis. Oricum, tu amintește-ți, Domniță, Că demult, demult, ca-ntr-un început de poveste, Am fost o bucată de vreme tovarăși de drum.