E-atâta viață-n mine, atâta clocot De parcă sunt un turn în care-un clopot De-o veșnicie-ntreagă-ntruna bate Și sunetele lui multiplicate, Ne-având pe unde să țâșnească-afară, Se-ncaieră lăuntric, se omoară, Se-ngrămădesc, se suprapun în turlă Și-nnebunite urlă, urlă, urlă. Sunt uragan lăuntric, sunt furtună Și clopotul din mine-ntruna sună, Sună dement de parcă sus în turn S-a spânzurat un clopot nebun. Aș plânge, aș plânge, dar nu pot, nu-mi vine... Aș sudui, dar cum? De ce? Pe cine? M-aș revărsa să scap, să mă golesc, Dar cum? În ce? Pe unde să țâșnesc? Că-s ferecat, închis ermetic și Nu pot nici mă prelinge, nici țâșni.