Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii? E, Doamne, lumea plină de cuminţi, E plin pămîntul de martiri şi sfinţi Atinşi de filoxera-nţelepciunii. Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul În faţa lumii şi-a nemărginirii Şi-ascultător de rînduiala firii, Cu un plăvan în jug trudeşte insul. Scîncesc cuminţii-n chingile durerii Şi, sîngerînd din răni adînci blîndeţe, Lîngă neveste mor de bătrîneţe, Necutezînd să tragă spada vrerii. Boleşte omenirea ca o juncă Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sînge; S-a-mpotmolit istoria şi plînge, Cu prora-nfiptă într-un colţ de stîncă. Nu se mai nasc nebuni care s-o mîne Cu bîta de la spate, ca pe-o vită, Acestui veac să-i pună dinamită Şi evu-nţelepciunii să-l dărîme. O! Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii? E lumea plină de-alde Sancho Panza Ce nu-ndrăznesc să mînuiască lanza, Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii. Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii Să tragă spada şi să taie nodul? Tînjeşte după glorie norodul Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii... Sloboade, Doamne,-n lume nebunia, S-o răvăşească şi să o răstoarne, Ca un berbec să ia pămîntu-n coarne Şi-acestui veac să-i surpe temelia!