Ca un glob de aur luna strălucea Şi pe-o vale verde oştile dormea; Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă. Stă în capul mesei, între căpitani Şi recheamă dulce tinerii săi ani. Viaţa noastră trece ca suava rouă Când speranţa dulce ne surâde nouă. Astfel astă dată viaţa lor cura; Cugetele triste nu-i mai turbura; Luna varsă raze dulci şi argintoase; Austrul le suflă coamele pletoase; Căpitanii toarnă prin pahare vin Şi în sănătatea lui Mihai închin. Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte Şi luând paharul astfel le vorbeşte: „Nu vă urez viaţă, căpitanii mei! Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei! Ce e viaţa noastră în sclavie oare? Noapte fără stele, ziuă fără soare. Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor, Merită să-l poarte spre ruşinea lor! Sufletul lor nu e mai presus de fierul Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul! Dar românul nu va câmpuri fără flori, Zile lungi şi triste fără sărbători. Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară: Aripile taie-i, că ar vrea să moară! Astfel e românul şi român sunt eu Şi sub jugul barbar nu plec capul meu.“