I Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n poale un râu mititel, Plânge şi suspină tânăra domniţă, Dulce şi suavă ca o garofiţă; Căci în bătălie soţul ei dorit A plecat cu oastea şi n-a mai venit. Ochii săi albaştri ard în lăcrimele Cum lucesc în rouă două viorele; Buclele-i de aur cad pe albu-i sân, Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân. Însă doamna soacră lângă ea veghează Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează. II Un orologiu sună noaptea jumătate. În castel în poartă oare cine bate? „Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit; Eu, şi de la oaste mă întorc rănit. Soarta noastră fuse crudă astă dată: Mica mea oştire fuge sfărămată. Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor... Vântul suflă rece... Rănile mă dor!“ Tânăra domniţă la fereastră sare. „Ce faci tu, copilă?“ zice doamna mare. Apoi ea la poartă atunci a ieşit Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit: „Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe; Braţul său prin taberi mii de morţi împarte. Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu; De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu! Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze, Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat; Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruinţă Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă. Du-te la oştire! Pentru ţara mori! Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!“ III Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; Oastea lui zdrobită de prin văi adună. Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi Cad ca nişte spice, de securi loviţi.