De trei zile lupta n-a mai încetat Şi tătarul pare c-a înaintat. Dar Buzescu Preda vede cu durere Floarea României ce pe vale piere. Trece înainte pe un cal în joc Ce varsă din ochii-i flacăre de foc. Strigă cu tărie cetelor zdrobite Ce la glasu-i mândru se întorc uimite. Iată că nepotul hanului tătar Trece pe-un sălbatec, ager armăsar. Unde se arată pe întinsa vale Prin oştirea noastră îşi deschide cale. Iar Buzescu Preda cum îl întâlni, Îi ieşi-nainte şi-astfel îi vorbi: „Dacă nu ţi-e frică şi-ai credinţă-n tine, O, tătare! vino să te baţi cu mine!“ Ei descălecară atunci amândoi Şi se iau la luptă ca doi juni eroi. Ochii tuturora cată cu mirare La Buzescu Preda şi tătarul mare. Ei se bat la raza stelei cei de foc, Flacările-i albe pe-a lor zale joc. Vântul răcoreşte fruntea lor udată Şi mânia dulce sufletul le-mbată. Ei se bat în spade spadele se frâng; Şi se iau la braţe se smucesc, se strâng. Când tătarul scoate o secure mică Si lovind pe Preda, pavăza îi strică. Dar el cu măciuca astfel îl lovi Incât deodată câzu şi muri. Iar după aceasta, oastea românească Pleacă şi învinge horda tătărască.