Cântec-descântec... De alb să mă vindec, De negru să mă vindec... Albă mi-i noaptea ce pleacă şi vine, albă-i femeia de lîngă mine; albu-i văzduhul pe care-l respir, albă-i hârtia pe care înşir albe cuvinte – mărgele pe salbă; cerneala mi-i albă şi vorba mi-i albă. Sprijinu-mi fruntea în plamă şi tac: masa, de lemn, se preface-n copac. Lăstare copacul a dat ca-n pădure. Şi-aud în pădure zvon de secure. Şi-aud în pădure glas de izvoare. Şi văz cum răsare firul de iarbă plăpînd din pământ... Unde sânt? Ziua de-odată se-ntunecă greu şi cade ca piatra peste creştetul meu: femeia din pat are-obraz de tăciune, sărut de minciune, oftat de minciune... Negru-i văzduhul pe cate-l respir, neagră-i hârtia pe care înşir versuri mai negre ca negrul de corb... Poate sunt orb şi nu ştiu că sunt orb? Cântec-descântec... De alb să mă vindec, de negru să mă vindec...