Motto: Moldovean: persoană care face parte din populația de bază a Moldovei sau este originară de acolo; moldav. (Dicționarul explicativ al limbii române, București, 1996) Avem de toate: pâine și la pâine, doine mai vechi și doine mai bătrâne, păduri adânci prin care umblă cerbii și pasc în voie firul dulce-al ierbii, izvoare ce răzbat din miez de hume, să ne potoale setea grea anume, maiestre păsări ce cobor din timpuri fără aceste patru anotimpuri. Avem de toate: strop de cer albastru, de rouă strop și strop cinstit de astru, vinuri alese, cele mai alese, puse pe mese la împărătese; mere domnești, ușor, ce pleacă ramul, când fata mea, în zori, deschide geamul; și cărți de poezie scrise bine, cu sufletul și vremea care vine. Avem de toate! Dar cu-aceste toate săraci de-a pururi lumea ne-ar socoate, de n-ar fi-al nostru marele, Poetul, care și-a scris cu-n colț de stea caietul și care, ca un moldovean, firește, dacă a plâns, a plâns moldovenește, și tot așa s-a bucurat, și iară moldovenește doru-a fost să-l doară. Poetul e al nostru pân-la sânge! Ah, versul lui, cum știe a ne strânge în prag de casă, neamul tot, cel care o vatră are și-o nădejde are. O, versul lui cum știe a ne face graiul de pâine, sufletul de pace; și-a ne-ntâlni cum știe într-o soarte și dincoace, și dincolo de moarte. Mărinimos, frumos Poetul suie de la pământ la ceruri și descuie înalte porți pentru un nu știu cine, pentr-un aed din urmă care vine El ne alege, el ne înțelege, el este rege, vorba lui e lege, el ne citește fiecare carte și spini ne-mparte, lauri ne împarte. Al nostru e Poetul azi și mâine, precum al nostru aerul rămâne, cel totdeauna-nmiresmat și încă bradul semeț ce crește-n vârf de stâncă; El e mândria noastră, omenia străbunului pământ, destoinicia plugarului culegător de stele. El este Zeul rugăciunii mele. Dușmanii lui au fost dușmani de țară: l-au murdărit cu vorbă de ocară, l-au arătat cu degetul în stradă, desculț când alergat-a prin zăpadă. Ca niște câini de răi erau dușmanii: nu i-au furat doar slavă, ci și banii! Și, grav bolnav, Poetul s-a ales cu un simplu nume-n piatră, Eminescu. Opt litere, atât. Ca opt semințe sub zăpadă, de pământ, ca opt sentințe, sau poate ca opt raze de lumină ce trec prin vreme și o însenină. Opt litere. Și toate împreună o carte, una singură adună, o carte, cea mai bună, cea mai carte, o viață mare, cea mai mare, fără moarte. Și scrisă-i cartea nicidecum cu pana, pentru Ion e scrisă și Ioana! La ziua lui de naștere eu ies cu pieptul deschis: Trăiască Eminescu! Afară-i iarnă, ninge, se topește. Răzbate glas din ceruri: El trăiește! Încerc să număr anii. Care-i rostul? Poetu-i foarte tânăr. Și-i al nostru! Și iar mă-ntorc la cartea lui frumoasă: cine eram de n-o aveam în casă?!