Astă noapte, cînd scriam Un poem, un oarecare Mi-a bătut ușor la geam Ștefan Vodă, domn cel mare. L-am servit c-un vin-pelin, Mi-a părut bătut de gînduri, A lăsat paharul plin, Cum făcea și-n alte rînduri. - De departe vin, - mi-a spus, - Vreau să văd această țară, Pe care o am condus Nu un an și nu o vară. - Și-ai văzut-o? - Cum să nu?! O trecui de la hotare, Altă țară îmi păru, Ci o pradă fiecare. - Cum o pradă? - Precum poate, Precum știe a prăda; Frate dușmănește frate; Mulți străini în țara mea! - Nu se poate, nu se poate, - Dau cu vorba să-l ogoi, - Iar el zice: - Măi nepoate, Cine sînteți astăzi voi? - Moldoveni, - răspund îndată, - Moldoveni vom fi oricînd. - Eu știam că moldovenii - Niciodată nu se vînd. - Nu se vînd, părinte dragă, Tu precum ne-ai învățat, Poate vre-un boier se vinde, Vreun boier de la palat.