El era copil, poetul, și, copil, schimba la piață cartea cea de poezie pe o mână de verdeață; el scotea din sân caietul și cu glas de mere coapte ne citea atât de molcom rugăciunea lui de noapte. Semăna la chip cu bradul (verde bradu-ntotdeauna); ajungea cu mâna steaua și luceafărul, și luna. Surâdea atât de tânăr și atât de omenescu: înverzea pădurea iarna ca-ntr-un basm de Eminescu. Tot plugar era poetul! Și-i stă bine-ntotdeauna lângă cei de la țărâne, lângă vorba lor, străbuna; bucuria sfântă-a vieții o-mpărțea cu ei deplină; și cânta Moldova toată Struguraș de pe colină Cum știa bădița Petru să-și iubească, sfânt, pământul! Cum știa să încălzească lângă patimă cuvântul! Cum știa să-și crească dorul ca pe-un pom ce dă în floare: lângă drum și lângă poartă, lângă prag de casă mare. A căzut la datorie într-o toamnă cu de toate: Măi băieți, opriți planeta, eu vă las cu sănătate, am o inimă nebună, parcă nu-i a mea și gata, mormântați-mă la Sauca, lângă mama, lângă tata! Era bun ca pâinea caldă, moldovean cu stea în frunte, om făcut dintr-o bucată, răsturna cu pumnul munte; suflet tandru de lumină, el oricând schimba la piață cartea cea de poezie pe o mână de verdeață. Prea puțini și prea devreme număratu-i-s-au anii. A avut dușmani, ca omul, răi și crânceni ca dușmanii, dar eu scriu aceste rânduri și din nou mă fură plânsul: a avut și mulți prieteni care-au vrut a fi ca dânsul.