Din veac trecut, din strămoșești țărâne, din zbor fulgerător de meteor, spre zi de astăzi și spre zi de mâine răzbate glas adânc răscolitor: la ora de Luceafăr, smuls din soarte, om între oameni, tânăr ca un zeu, poetul cântă viața fără moarte în graiul meu, pentru poporul meu. Cu stea poetul cântă și cu luna, cu dor poetul cântă și cu foc, nedreptățit, ca toți poeții împreună, sărac, bolnav ca toți bolnavii la un loc. Poetul cântă. Omenește. Ne descântă. Cu firea cântă, cu toți codrii seculari. Calomniat, batjocorit poetul cântă și ne-nțeles ca toți poeții mari. Poetu-nveșnicește Mărgioară: basarabeană este Doina lui, basarabeană patimă, stelară, basarabeană jalea cucului. S-au risipit regate și palate Încoronate frunți au descrescut și au rămas să putrezească toate în greu anonimat, de început. O lege, dintre toate cea mai lege, o sfântă lege adevărul e: cu vremea care vine, care trece ne trecem toți, rămâne Patrie. Poetul cântă Patria, firește: cuvântul de când lumea e cuvânt numai atunci când Patria cinstește cu jurământ, cu pururi legământ! Dar ce înseamnă Patrie în vreme? Dar ce înseamnă vreme-n univers? Dar ce înseamnă univers, demonic turnat într-un oftat sau într-un vers? Se caută cu râvnă strop de aur, se arde greu în subterană grea, se luptă-n miez de noapte ca balaur, se-nvață a muri și-a învia. În iureș blând, frumos ca o ninsoare, peste ce-a fost și este, și va fi Bătrânul Tei se scutură de floare în fiecare revărsat de zi. Să-ngenunchem sub ram plecat ușure lângă odihna domnului poet, departe de pădure cu secure, pe-ngălbenita filă de caiet; să ascultăm cântărea lui bărbată, să-i înțelegem sensul și să știm a fi nemuritori ca niciodată, când scriem, când iubim, când nu iubim!