Dăruiește, Doamne Sfinte, strop de dor Moldovei noastre, drum de secoli înainte, cer înalt și zări albastre. Fă să aibă bună parte de pâinică și de sare, și de viață cu nemoarte dar ca viața trecătoare. Apără cum știi mai bine de străinul care-l pierde graiul ei, din moși ce vine piatră rară, frunză verde. Leagănului unde pruncii gângură cuvântul mamă fă-i un loc în iarba luncii sau în codru de aramă. Coltelui primăvăratic dă-i tărie și răbdare, să răsară, singuratic, de sub piatra mult ce-l doare. Înfrățește om și ciută, grier, fluture, furnică: la nevoie te ajută cu-o povață, cât de mică. Dă-ne, Doamne, ai de unde, clipa e de înviere, dă-ne-o mare și un munte, și mai mult nimic nu cerem.