Undeva, la miez de soartă, răscolind eternitate, În amurgul cel de taină clopot negru, negru bate. Și din vreme peste vreme, mai pe-aici, mai pe oriunde, în amurgul cel de veghe clopot roșu îi răspunde. De la Iași prin lunca verde, prin câmpie, peste dealuri, drum tăiat de roți se pierde, străjuit de două maluri. Este drumul ce sosește de departe, de la Poartă, și-ntr-un neam ne înfrățește, ne unește într-o soartă. Este drumul cel pe care l-au trecut, voinici, buneii, ca să-ajungă la hotare și să lupte precum leii. Ci venea, puhoi, puhoiul străinimii peste țară și dezlănțuia războiul la Nistru, la mărgioară. De la Putna mai încoace, prin baladă și prin odă își conduce-n luptă dacii preamăritul Ștefan Vodă. Își conduce-n luptă dacii prin Soroca și Tighina, și-nfloresc în cale macii, dureros rănind lumina. Din Suceava către mare, din Lăpușna la Hotinu dorurile cele grele au înrourat pelinul. Din Carpați la Chisla-nouă, Din Orhei la Slobozia, lacrimile cele grele au pietrificat moșia. Tristă-i Mănăstirea Putna. Porțile deschise-așteaptă strălucit convoi ce vine și spre ea încet se-ndreaptă. Ca un dangăt plin de jale mii de clopote dau veste: Ștefan Vodă al Moldovei, Ștefan Vodă nu mai este! Să-arătăm prin lupta noastră tuturor necontenit, că prin neamul său în lume Ștefan Vodă n-a murit!