Când i-a fost mai bine, când i-a fost mai rău, moldoveanul doina și-a cântat mereu. La un colț de masă, lângă omul drag, lângă pomul care înflorește-n prag. Ca o doină doina, ca un jurământ, ca o rugăciune pentru-acest pământ, ca o înviere, ca un imn în hram, ca un dor de Țară, ca un dor de Neam. Doină, tu, doiniță, dacă nu erai, hăuleau străinii pe-un picior de plai. Le-ai ieșit în cale, la hotar colea, n-au putut să treacă de durerea ta. Doină, tu, doiniță, fii un jurământ, fii o rugăciune pentru-acest pământ; fii o înviere, fii un imn în hram, fii un dor de Țară, fii un dor de Neam.