Cand i-a fost mai bine, cand i-a fost mai rau, moldoveanul doina si-a cantat mereu. La un colt de masa, langa omul drag, langa pomul care infloreste-n prag. Ca o doina doina, ca un juramant, ca o rugaciune pentru-acest pamant, ca o inviere, ca un imn in hram, ca un dor de Tara, ca un dor de Neam. Doina tu, doinita, daca nu erai, hauleau strainii pe-un picior de plai. Le-ai iesit in cale, la hotar colea, n-au putut sa treaca de durerea ta. Doina, tu, doinita, fii un juramant, fii o rugaciune pentru-acest pamant; fii o inviere, fii un imn in hram, fii un dor de Tara, fii un dor de Neam. * * * Aceasta pasare ce bate la fereastra cu-aripa ei de noapte si de dor invesniceste, sfanta, clipa noastra, spre dainuirea Basarabilor. Aceasta pasare stapana peste toate cu glas de maica scumpa si de prunc e o chemare-a stelelor prea poate si-a lumilor ce nu ne mai ajung. Aceasta pasare ce zboara peste moarte si are suflet de pamant si grai copiilor din paine le imparte, buneilor le face loc in rai. Aceasta pasare durerea ce ne stie, la un soroc de batalie grea pe cei cazuti in lupta ii invie si ii invata nume a purta. * * * Plang in mine si-n tarane (precum plange toamna-n noapte) toate doinele batrane picurate-n strop de soapte. Plang si-n frunzele ce zboara catre noi, spre-a ne aprinde: rosii picaturi de ceara, stele rosii, ratacinde Napadit de doruri grele, ma stiu trist ca o balada si-mi las fruntea peste ele, piatra de granit sa cada; si de jale mult prea mare pentru baci si pentru turma, ravnind sfanta razbunare plang si eu pana la urma