Poetul a iubit și-a pătimit. Ca un copil poetul a iubit. Femeie preafrumoasă a iubit. Și-a pătimit, și-n patimi a trăit, dar patimile nu l-au biruit de-aceea că poetul a iubit: ca un poet, ca cel mai demn poet, cu-o inimă ce nu-ncăpea în piept, cu dor mistuitor, coborâtor din spații amețite greu de zbor, din lumi ce nu există pe pământ. Poetul a iubit și a fost sfânt. Dar ea, iubita, oare l-a iubit? Dar ea, iubita, oare-a pătimit? Dar ea, iubita, nu l-a înșelat, nu l-a mințit, femeie, cu-n oftat? Ci ea, iubita, n-a fost umbra lui, a Marelui, a Zburătorului: ea n-a venit din haos, dar din rost, ea nu a fost mai mult decât a fost, ea a râvnit o casă și un pat și-n casa ceea, tânăr, un bărbat și nu un zeu, și nu un Demiurg, bărbat cu brațe grele de amurg. Poetul a iubit. Iubirea lui a fost iubirea verde-a codrului, a fost iubirea plaiului matern, iubirea unui geniu etern al graiului, ce sfânt e pentru toți: părinți, copii, nepoți și strănepoți; a fost iubirea neamului întreg, pe care astăzi voi s-o înțeleg și-o înteleg, și nu-nțeleg nimic: până la ea nu știu să mă ridic, ci ea rămâne totuși un mister, să ardă cu Luceafărul din cer. Tu, Veronica, nu mai plânge, nu, că nu ești vinovată numai tu. Și poate nu e nimeni vinovat: Poetul a iubit cum i-a fost dat: ca un poet Poetul a iubit femeia ce din mit a răsărit. Stai lângă el, icoană scumpă fii, cu dorul tău de casă și copii, și nu te stinge, nu te ofili: chiar dacă vrei, tu nu mai poți muri, pentru că el, Poetul, te-a iubit. El tot ce a iubit a-nveșnicit!