Poetul a iubit si-a patimit. Ca un copil poetul a iubit. Femeie preafrumoasa a iubit. Si-a patimit, si-n patimi a trait, dar patimile nu l-au biruit de-aceea ca poetul a iubit: ca un poet, ca cel mai demn poet, cu-o inima ce nu-ncapea in piept, cu dor mistuitor, coborator din spatii ametite greu de zbor, din lumi ce nu exista pe pamant. Poetul a iubit si a fost sfant. Dar ea, iubita, oare l-a iubit? Dar ea, iubita, oare-a patimit? Dar ea, iubita, nu l-a inselat, nu l-a mintit, femeie, cu-n oftat? Ci ea, iubita, n-a fost umbra lui, a Marelui, a Zburatorului: ea n-a venit din haos, dar din rost, ea nu a fost mai mult decat a fost, ea a ravnit o casa si un pat si-n casa ceea, tanar, un barbat si nu un zeu, si nu un Demiurg, barbat cu brate grele de amurg. Poetul a iubit. Iubirea lui a fost iubirea verde-a codrului, a fost iubirea plaiului matern, iubirea unui geniu etern al graiului, ce sfant e pentru toti: parinti, copii, nepoti si stranepoti; a fost iubirea neamului intreg, pe care astazi voi s-o inteleg si-o inteleg, si nu-nteleg nimic: pana la ea nu stiu sa ma ridic, ci ea ramane totusi un mister, sa arda cu Luceafarul din cer. Tu, Veronica, nu mai plange, nu, ca nu esti vinovata numai tu. Si poate nu e nimeni vinovat: Poetul a iubit cum i-a fost dat: ca un poet Poetul a iubit femeia ce din mit a rasarit. Stai langa el, icoana scumpa fii, cu dorul tau de casa si copii, si nu te stinge, nu te ofili: chiar daca vrei, tu nu mai poti muri, pentru ca el, Poetul, te-a iubit. El tot ce a iubit a-nvesnicit!