Zi de azi și zi de mâine. O credință și o soartă. Cresc țărâne din țărâne. Cade stea din ceruri, moartă. Dor cu dor se împereche într-un picure de rouă. Niciodată lumea-i veche, niciodată lumea-i nouă. Omul vine precum pomul să-nflorească, să rodească. Lângă om trăiește-și omul viața sa cea pământească. Cere sufletul credință și pe urmă cere pâine. Nu se trec în pocăință zi de azi și zi de mâine. Fără margini universul. Ca un fir de mac pământul. Și se luptă prea mult versul cu cuvântul și cu gândul. Este-o forță ca o torță ce ne poartă către-o poartă. Peste toate este-o forță, o credință și o soartă. Solitar hotar de creste ne adună împreună. Ce-i poveste nu-i poveste. E istorie comună. Revărsat din zodii astru ideal superb rămâne. Crește-albastru din albastru. Cresc țărâne din țărâne. Drumul nu-i ușor, se-ntâmplă. Dar a fost ușor vreodată? Doare frunte, doare tâmplă, doare inima bărbată. Prefăcută-n neagră zgură, mai pustie, mai deșartă, uneori cu-nvățătură cade stea din ceruri, moartă. Viața-i viață și în viață are dreptul fiecare la o Mare Dimineață, la un mic apus de soare. Cu iubire ce-ncolțește lângă patima străveche, dor cu dor se întâlnește, dor cu dor se împereche. Cine știe, daca știe, ce înseamnă fericire? Fericirea-i veșnicie? Fericirea-i nemurire? Nour tună cu furtună, cu furtună nour plouă Ea încape totdeauna într-un picure de rouă. Râde unul ca nici unul, plânge altul ca nici altul. Cineva, trăgând cu tunul, face pulbere înaltul. Se-nfiripă tânăr cântec și te gâdilă-n ureche. Coborâtă din descântec, niciodată lumea-i veche. Curge vreme cu poeme râu de munte peste punte. Infinită curge vreme și în vreme se ascunde. Ce-am fost noi? Tăcere gravă? Secol desfăcut în două? Cu trecutul ei de slavă, niciodată lumea-i nouă. Niciodată lumea-i nouă, niciodată lumea-i veche. Într-un picure de rouă dor cu dor se împereche. Cade stea din ceruri, moartă, Cresc țărâne din țărâne. O credință și o soartă: zi de azi și zi de mâine.