Își scutură cojoacele Odochia: albastre păpădii, albastre ore La Chișinău, la Iași, la Cluj, la Drochia se joacă cele mai bătrâne hore. Mi-e greu. Mi-e frig. Mi-e teamă. De cădere. De-alunecare-n hău, în gol, în vid. Durere, Doamne, crâncenă durere, Nu cred nici în Iehova, în sfârșit! O zi, măcar o zi de primăvară! O floare, măcar una, de cais! Amară pâinea cea de sat, amară. Amar poemul meu încă nescris. Cum, Doamne, cum să mă despart de mama? De astă lume cum să mă despart? Nesățioasă, hârca-mi cere vama, iar eu doresc numai atât, să ard ca lumânarea cea de seu, făclie nu voi mai fi, trecută clipa mea. Măcar un vers, un rând măcar de poezie din cartea mea, când voi pleca, va rămânea? Mi-e trist. Mă dor cuvintele. Mă-ncearcă păreri de rău: de ce anume eu? O mare. Cea mai largă. Și o barcă. Departe țărmul. Și talazul greu! Își scutură cojoacele Odochia: albabstre păpădii, albastru cad la Chișinău, la Iași, la Cluj, la Drochia Și eu de viață nu m-am săturat!